Living dead man, maggots eat me if you can

Posted in Uncategorized on 16 Octombrie, 2010 by darkfreek

Nota bene!

Posted in Constatări on 9 Octombrie, 2010 by darkfreek

Scrisoarea unui nebun mort,

Dacă citeşti aceste rânduri înseamnă că am murit… ce clişeu de căcat pentru o scrisoare care se vrea serioasă. Dar unde rămăsesem? Ah, da, la partea cu muritul. Am murit. De fapt a murit ceva ce vroiai tu să mai trăiască şi pe care nu îl mai regăseşti aşa cum ţi-ai dorit. Dragă cititorule, nu te speria de vei da peste mine pe stradă, într-un bar, pe tren sau undeva prin lumea asta trecătoare. A murit doar acel ceva ce vroiai tu să fie. Semăn cu mine, dar nu sunt eu. Am înebunit undeva între Bachus şi mine, între zeii pe care i-am ucis aşa cum alţii m-au ucis pe mine.

Sunt flatat de importanţa pe care mortul de acum a avut-o pentru mulţi când era viu. Şi orice moarte, spun unii, e dureroasă. E dureroasă pentru că ceva dispare, rămâne un gol, dispare obişnuinţa şi dispare cunoscutul, acea caldă senzaţie că ştim tot. Tot în afară de ceea ce contează cu adevărat. Puţini pot însă să vadă în moarte o naştere. Norocul nebunului mort că au rămas câţiva care reuşesc.

Iisus a murit şi mort a stat trei zile. Apoi a revenit căci celebritatea i se potrivea prea bine în acele vremuri ce ţin până în prezent. Phoenix a murit şi el să renască. Cred ca nişte cuie înfipte în mână, o coroană de spini, o cruce cărată atâta amar de drum, o suliţă între coaste şi o baie în foc te schimbă, cel puţin într-o măsură infimă. Dar o fac. Pietrele au fost aruncate odată cu zarurile. Coroana de spini sunt condamnat să o port pe veci. Crucea am cărat-o, dar am preferat să o lepăd de la mine. Îmi pare ideal să sfârşesc cu toate mădularele undeva. Decât fără o mână mai bine fără cruce. Sulţia a lovit şi ea. Dar focul a fost capătul renaşterii dintr-o moarte ce mă împinge încet, dar sigur, pe tărâmul nebuniei. Şi nu mă sperie. Mă bucură.

Dacă tot este să fiu, şi de această dată, în centrul atenţiei auditoriului (cititorului, după caz), o să profit din plin de cele 15 minute de faimă care îmi sunt acordate. Timpul este însă relativ şi are prostul obicei de a alerga în cerc. Am stat şi m-am gândit preţ de câteva secunde cu ce să îi compar pe cei din jurul meu. Pe cei mai mulţi, a nu generaliza. Gurile lor sunt nimic mai mult decât tabloide. Dacă tot e să fiu blamat, urât şi detestat, pentru ce oare ţin mai mereu „prima pagină”? Viaţa unora pare să se învârtă în jurul unui nebun mort, ce devine mai celebru şi mai puternic cu fiecare înjurătură şi acuză ce i se aruncă în spate. În faţă puţini s-au încumetat. Iar aceste rânduri cred că sunt destul să îl facă nemuritor.

Tristă ipocrizie. Sărmani cu duhul ce alegeţi calea uşoară a trântitului uşii. Pe cel ce nu l-aţi lăsat să trăiască, acum nu îl lăsaţi nici să îşi petreacă moartea. Şi în ciuda a tot, nebunul a rămas lângă voi. O explicaţie e inutilă şi imposibilă. Să fie gelozia în faţa unei vieţi trăite sau doar dureroasa nenorocire că nu mai vrea să sărute picioarele ce l-au lovit de prea multe ori. Până şi câinele îşi poate muşca stăpânul. Până şi pisica poate zgâria credulul ce i se crede stăpân.

Am preferat să privesc zâmbitor micile nimicuri. Am preferat să pun piciorul în prag la lucrurile ce le-am considerat importante. Dacă cineva se va aştepta vreodată să întorc şi celălalt obraz înseamnă că nu a cunoscut nebunul nici când era viu şi sănătos. Cei care doresc să vadă faţa neagră a mortului să continue să arunce cu căcat. Garantat nu o să primească înapoi un zâmbet cald. Ura consumă prea multe resurse. Dacă o nutreşti îndelung. Iar nebunul e destul de sigur pe el că poate distruge tot ce a creat sau a fost creat în jurul lui.

Cu dragoste şi ură,

Nebunul Mort

PS: Pentru cei care se simt incluşi în acest text, partea de final nu reprezintă în niciun fel o ameninţare. E o promisiune!

Inchiziţia – de la romani la români, de la preoţi la părinţi

Posted in Constatări with tags , , on 11 Septembrie, 2010 by darkfreek

Începând cu Inchiziţia Medievală, la 1184, şi până la sfârşitul Inchiziţiei Romane, în 1860, cei diferiţi ajungeau să moară fie arşi de vii fie torturaţi până la ultima suflare. Atei, „vrăjitoare”, nebuni, „bolnavi” posedaţi de afecţiuni ce produceau spasme musculare, intelectuali sau oameni incomozi. Noroc că vremurile acelea au apus, pierdute undeva în timpul procesului de civilizare a lumii. Sau oare?

E drept că cei diferiţi nu mai ajung (sau ajung foarte rar) să fie arşi pe rug, dar încă sunt loviţi cu „pietre”. Societatea, în marea ei parte, se teme de ceea ce nu înţelege şi, cum e mai uşor să loveşti sau să fugi decât să înfrunţi, preferă să izoleze ciudaţii undeva departe, trăind cu falsa iluzie că ei nu există.

Inchiziţia e încă aici, dar a abandonat tortura fizică (abolită prin lege) cu cea psihică (prea greu de demonstrat). O haină neagră te face satanist. Muzica rock te face drogat. Părul lung te face demon. Un cercel te face violator. Iar toate te fac de temut. Cât de simplu e totul! De ce oare ai vrea să stai de vorbă cu aşa ceva? Ia o piatră, dă şi fugi. Ţiganii sunt acum specie protejată aşa că, în curând, părinţii din întreaga Românie nu vor mai putea spune copiiilor „Dacă nu eşti cuminte te dau la ţigan!”, dar vor spune cu siguranţă „Dacă nu eşti cuminte te dau la rocker!”.

Cu un cazier curat, o slujbă care de trei ani mă duce pe un tren ascendent şi prieteni influenţi, mulţi nu se dau în lături să mă numească drac. Nu ar trebui să se teamă, pentru că nu îi mănânc. Nu pun gura pe aşa ceva. Plus că am studiat destul de bine Codul Penal şi ştiu ce înseamnă crimă, viol, furt, distrugere, lovire şi alte violenţe etc. Mai degrabă mă limitez la ultima, dacă e să fie cazul. Însă dacă cineva se aşteaptă să mă schimb… să aştepte liniştit. Sper însă să aibă destulă răbdare şi să nu îl lovească moartea aşteptând.

Dar destul despre mine, căci eu mă descurc. Problema apare în rândul adolescenţilor, care se lovesc de aceste lucruri taman în momentul în care au cea mai mare nevoie de înţelegere şi de cineva în apropiere să îi asculte. La vârsta la care abia ne regăsim undeva, când o facem dăm de rude. Care, bineînţeles, ştiu totul despre tot şi nimic despre… cei de lângă ei. „Trebuie să fi normal”.

Potrivit DEX (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române), „normal,-ă I adj. 1. Firesc, comun, obişnuit”. Ce era comun şi obişnuit la Isus sau Da Vinci? Ambii au influenţat semnificativ lumea aşa cum o ştim noi astăzi (şi ambii aveau părul lung). Primul a fost ucis (sinucis, dacă e să mă întrebaţi pe mine), în timp ce al doilea a fost abandonat de societate. Acum ambii sunt modele de admirat, cât despre Isus chiar mai mult. De ce ar vrea unii ca urmaşii lor să fie „comuni”? De ce să nu fie tot ce pot fi? „Nu contează cât de lung am părul, mai presus e cât şi cum gândesc”… pe dracu’. Dacă vreţi un sfat, mai bine v-aţi opri din urlat preţ de câteva minute şi i-aţi asculta pe copiii voştri. Au nevoie de înţelegerea voastră nu de interdicţii şi pedepse. Mai ales că altfel îi veţi îndepărta, îi veţi face să vă urască, chiar dacă la început vor da vina pe ei pentru că vă vorbesc de rău când de fapt vă vor aproape de ei.

Oare de ce rock-ul este singurul gen de muzică ascultat la scară largă ce a supravieţuit trecerii timpului?Înainte de ’89 nu ştiaţi pe unde să vă mai ascundeţi să ascultaţi un Queen sau un Black Sabbath, iar acum o faceţi pe creştinii. De sigur, asta o făceau doar cei care nu erau securişti şi, cred eu, nimeni nu va recunoaşte că a colaborat cu Securitatea. E mai rău decât să fi rocker. „Deşteaptă-te, române!”. Îl ascultaţi cu ochii în lacrimi şi mâna acolo unde ar trebui să bată o inimă, dar nu vă treziţi niciodată. E mai bine să dormi. Ştiu. De multe ori o fac şi eu excesiv în speranţa că astfel timpul va trece mai repede sau că lumea va fi alta când mă trezesc. Măcar de v-aţi culca toţi să putem noi trăi!

…şi ne iartă nouă greşalile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Grijă mare cum iertaţi că s-ar putea să pieriţi în Iad pe baza propriei voastre credinţe.

FITS…. Fost-au Întâmplări şi Timpuri Superbe

Posted in Constatări on 9 Iunie, 2010 by darkfreek

Orice minune ţine trei zile… Atât a ţinut şi vizita mea la Sibiu. Trei zile care parcă au durat doar trei minute, dar care s-au concretizat în unele dintre cele mai frumoase amintiri. Am avut tot ce mi-am putut dori. Muzică bună, cultură, plimbări, arhitectură, aer, dar mai ales oameni, ţigări şi vodka.

Am plecat de acasă cu gândul că voi revedea două prietene incredibile, voi vedea Sibiul şi voi asculta, pentru prima dată, Zdob şi Zdub live. M-am înşelat. Are viaţa asta, sau poate mai bine spus soarta, un talent ciudat de a-ţi depăşi aşteptările. M-am urcat în tren cu o carte, laptopul şi câteva haine. Ştiam că voi surprinde pe cineva, deşi mă temeam că minciuna mea a fost desluşită undeva pe drum. M-am înşelat din nou.

Am ajuns în Sibiu. Parcă totul era diferit de acasă. Acel „parcă” avea să moară în acele trei zile. Mă plimbam către Piaţa Mare vorbind la telefon cu gazda mea. La un moment dat am decis că este momentul să mă aşez şi, prin urmare, să mă sacrific şi să mă desconspir. Rezultatul a fost pe măsură. A durat ceva până să fiu asaltat de voluntarele de la Teatru. Am aşteptat însă liniştit pe o terasă, cu o sticlă de vin roşu, sec, şi un pachet de ţigări. Iar când spun asaltat o spun în cel mai propriu sens al cuvântului.

După câteva ore hai-hui prin oraş (hai-hui pentru mine, pentru ele cu treabă), am ajuns în camera de cămin, unde aveam să petrec două nopţi scurte. Acolo am dat de alte două persoane care aveau să se scrijelească pe creierul meu. După o mâncare nouă, dar care mi-a dus papilele gustative pe culmile orgasmului, a urmat o seară cu muzică ţigănească şi muzică de percuţie marca La Banda Del Surdo, o sticlă de vodka şi ţigări pe balcon, dans şi ceva somn.

Era sâmbătă şi aveam ceva de lucru. Plictisit, obosit şi dornic să fac orice altceva, am acceptat provocarea de a scrie pentru ca duminica să îmi fie mai lejeră. Am plecat apoi spre centru, am asistat la ceva reprezentaţii. Prea multă lume şi un concert Direcţia 5, care nu m-a excitat deloc. O vodka în Art Caffe, o discuţie interactivă cu o actriţă şi un telefon. Trebuia să iau voluntarele de la Teatru. Sărim peste faza cu încălcatul regulamentului şi ajungem la vreo patru ore de dans, La Banda Del Surdo, un CD, 100 de vodka şi iar dans. La finalul serii ajunsesem să cunosc Nirvana. Cam dureroasă, mai ales în zona picioarelor, dar era Nirvana. Am dormit cum de mult nu am mai făcut-o (mă refer aici la durată, intensitatea e mereu la fel).

Duminică, vis. Job de dimineaţă (a se citi prânz spre seară). Au urmat două ore lipit de un gard metalic. Urma Zdob şi Zdub şi nimic nu mă putea face să mă desprind de preţiosul meu loc în primul rând. Multă lume. Şi mai multă lume. 40.000 de oameni şi primul sunet al instrumentelor. A fost incredibil. A fost Zdob şi Zdub. Ud până la piele, cu picioarele zdrobite şi fără voce, zeii s-au îndurat din nou de mine şi Fortuna m-a sărutat creştineşte. La sfârşitul serii aveam poză cu formaţia şi unele dintre cele mai incredibile fete din Sibiu (una a fost imobilizată la pat de o durere acută de măsea), plus un autograf de la Roman Iagupov.

A urmat dans şi ţipete pe stradă. Cămin. Duş. Somn. Tren. Deva şi restul nu mai contează. Orice minune durează trei zile. Dar minunile se pot repeta. Mulţumesc gazdelor care mi-au ţipat, cântat la trompetă (perverşii să dea xxx pe Google şi să facă sus-jos cu mâna), m-au dansat şi, în niciun caz în ultimul rând, m-au lovit şi pizdit (e în moldoveneşte, nu ştiu ce înseamnă) atunci când şi când nu a fost cazul.

O cafea la dracu’-n praznic

Posted in Constatări on 19 Martie, 2010 by darkfreek

Cei care mă cunosc ştiu că nu sunt pretenţios când vine vorba de locuri, oameni şi servicii şi că mediul meu natural este barul. Ei bine, am fost la dracu’. După ce am aşteptat ca prostul în frig un tren, care mi-a confirmat că CFR funcţionează după un alt fus orar, şi ceva ore într-un compartiment jegos cu un ciudat la costum care se uita la mine ca la maică-sa, am ajuns în Gara Internaţională Braşov. De ce îi spune aşa? Nu ştiu, dar ştiu de ce nu trebuie să i se spun aşa.

Cu toată întârzierea la plecare, miracolul a lovit şi am ajuns la timp în Braşov. Din nefericire, la timp înseamnă mai repede decât pot să îmi ocup camera de hotel. Obosit şi pierdut în gânduri, am avut un moment de „inspiraţie” şi am decis să rămân în gară la o cafea. Bou am fost!

Am trecut repede în revistă locurile unde aveam vreo şansă să primesc licoarea şi nu am reuşit decât să dau de un restaurant, pentru care m-am simţit prea sătul să fac o consumaţie la nivelul aşteptărilor, şi un local, a cărui nume nu îl reţin (şi nici nu vreau). Aşa am ajuns eu la dracu’. De cum am intrat, zeci de priviri s-au înfipt în mine. Parcă era „Convenţia Naţională a Boschetarilor de Pretutindeni” şi nu mă refer la maghiari. Haine rupte, feţe deformate de alcool şi jeg, miros de latrină amestecat cu cel de vodkă ieftină şi gunoi cât încape. Sunt conştient că nu mă încadrez prea bine nici în peisajul de zi cu zi, dar acolo eram extraterestru. S-or fi mirat săracii că eram curat şi cu haine fără găuri.

Apoi am făcut o a doua tâmpenie: „Dacă am intrat, rămân”. Ce mama naibii m-a împiedicat să fac stânga împrejur? Servirea era la bar, aşa că am fost nevoit să fac şi o baie de mulţime în stil băsescian. Cafeaua mi-a fost servită într-o cană curată. Cât i-o fi luat să o lingă atât de bine întrebaţi-o pe doamna însărcinată de după tejghea. Am fugit unde am găsit o masă mai retrasă şi m-am aşezat pe un taburet ceauşist, ros de vreme, ars cu ţigarea şi pătat cu ceea ce vreau să cred că nu era niciun fel de secreţie a organismului (uman sau animal). Privirile mă împungeau, comentariile curgeau fără să ţină cineva cont că cele două pâlnii din lateralul capului sunt folosite, cel puţin de mine, pentru a repera sunetele din mediul înconjurător.

Un tip gras şi libidinos se scobea de zor în nas şi apoi îşi ploba măselele cu materia primă, un altul comanda o bere pe care a băut-o mai ceva ca un căprior însetat într-o zi de august (îmi cer scuze tuturor căpriorilor), un borfaş care a venit şi el să cheltuie banii pe care i-a scotocit prin buzunarele cetăţenilor, un moş care nu îşi putea ridica moaca de pe masă deşi era evident că are ambiţie, o femeie deformată, plină de coşuri şi căcată la cur care ar fi supt-o pentru 50 de grame de alcool. Cam asta mi-a fost compania. Sar peste partea cu muzica pentru cei 99%, căci în condiţile astea, pe lângă ţigară şi cafea, părea cel mai bun lucru. Acum v-aţi făcut o idee despre cât de rău a fost?

După cele 15 minute petrecute la dracu’, care au părut însă o eternitate, am plecat spre hotel. Am intrat direct la duş pentru că ochii mi se lipeau de jegul văzut, iar privirile încă le simţeam în mine ca o virgină violată în grup.

P.S.: Chiar dacă nu dau doi bani pentru felul în care alţii se simt, o astfel de experienţă nu o doresc nici duşmanilor. Aşa că, dacă vreţi să serviţi ceva în Gara Braşov alegeţi restaurantul sau un alt bar (căci am văzut câteva abia când am ieşit). Pentru masochişti, boschetari şi manelişti (deşi ultimele două categorii nu vor citi asta în veci), dacă vreţi să mergeţi la dracu’-n praznic, de la casa de bilete înspre peron, în lateralul tunelului sunt nişte trepte. Urcaţi în sala de aşteptare (care e de fapt un hol) şi luaţi-o la dreapta. Tot înainte, prima uşă de la perete.

P.S.2: Au jocuri mecanice

Vreau altceva

Posted in Constatări on 10 August, 2009 by darkfreek

Am ajuns la concluzia că vreau altă viaţă. Una nouă. Altceva. Un cutremur ar fi bine venit. Să mă zguduie, să dărâme totul în jurul meu ca apoi să o pot lua de la capăt. Am fugit de rutină şi am ajuns să mă scufund în ea. De câte ori credeam că fac ceva diferit am constatat că făceam exact acelaşi lucru. Am ajuns să fiu plictisit de mine însumi şi să mă plictisesc de felul în care mă plictisesc de plictiseala din jurul meu. Nici nu ştiu exact ce vreau, dar ştiu că vreau altceva.

Nu ştiu ce vreau, dar ştiu de ce nu mai vreau ce am. M-am săturat să mă conformez normelor. Iar mă trezesc în postura de a face ce urăsc mai mult. Dacă vreau să urlu în mijlocul străzii de ce nu aş face-o? Dacă nu sunt de acord cu tine de ce să te aprob? Dacă vreau să te înjur de ce să te laud? Nu mai vreau să am prieteni doar de dragul de a-i avea şi nu mai vreau să fiu înconjurat de idioţi care vor ca eu să fiu altfel decât sunt. Cred că am ajuns în momentul în care trebuie să trag linie şi să fac o evaluare serioasă. Cine sunt şi ce vreau? Uite două întrebări la care cred că răspunsul ar fi interesant.

Cineva îmi spunea zilele trecute că oamenii fac totul din interes. După lunga discuţie am ajuns să îi dau, parţial, dreptate. Ce ştiu sigur este că dacă tot fac totul din interes măcar să o fac din interesul propriu. Bunul-simţ şi amabilitatea mă caracterizează, dar mă dezavantajază. Mă simt eu inconfortabil cu mine pentru ca alţii să se simtă bine în jurul meu. Nu mai am nevoie de voi. Am nevoie de cei care mă iau aşa cum sunt – dulce-acrişor sau amar până în măduva oaselor.

Unde-i presa?… Acasă!

Posted in Constatări on 2 Iulie, 2009 by darkfreek
Unde-i presa?… Acasă!
Am auzit oameni spunând că presa de astăzi este de doi bani. Am
încercat din răsputeri să-i contrazic, să le demonstrez că nu este adevărat.
Nu am vrut să fac asta prin vorbe aruncate în vânt, cau un politician mânjit, în
plină campanie electorală. Nu eu. Nu noi!
Când spun noi mă refer la o mână de jurnalişti dintr-un mic orăşel de
provincie. Noi i-am contrazis pe cei care spuneau că presa adevărată a murit
prin materiale în adevăratul sens al cuvântului. Prin articole obiective şi
puternice.
Cei mai mulţi dintre noi au urmat o serie de traininguri susţinute de
profesionişti pentru a deveni buni, mai buni, cei mai buni. (mulţumesc CJI)
Reuşisem să scoatem pe piaţă un produs cu care puţine publicaţii, chiar şi
centrale, puteau concura la capitolul calitate – HUNEDOREANUL.
Dar acum scriu aceste rânduri de acasă şi nu din redacţie. Asta pentru
că adevăratul HUNEDOREANUL a fost ucis mişeleşte de părinţii lui. Dar
oamenii rămân. Jurnaliştii care înseamnă de fapt HUNEDOREANUL. Am fost
ucişi pentru on-line, un produs care nu aduce, încă, profit, care nu formează
opinii şi care nu mai poate lupta la fel de puternic pentru cititori. Şi uite aşa,
presa adevărată este aruncată pe tuşă şi rămâne doar un ziar galben şi un
salut pupincurist.
Dacă cineva îmi va mai spune că presa de astăzi nu valorează doi bani
nu prea voi mai putea să-l contrazic, pentru că argumentul meu cel mai
puternic a fost răpit dintre oameni şi aruncat în lumea virtuală.

Am auzit oameni spunând că presa de astăzi este de doi bani. Am încercat din răsputeri să-i contrazic, să le demonstrez că nu este adevărat. Nu am vrut să fac asta prin vorbe aruncate în vânt, ca un politician mânjit, în plină campanie electorală. Nu eu. Nu noi!

Când spun noi mă refer la o mână de jurnalişti dintr-un mic orăşel de provincie. Noi i-am contrazis, pe cei care spuneau că presa adevărată a murit, prin materiale în adevăratul sens al cuvântului. Prin articole obiective şi puternice.

Cei mai mulţi dintre noi am urmat o serie de traininguri susţinute de profesionişti pentru a deveni buni, mai buni, cei mai buni. (mulţumesc CJI) Reuşisem să scoatem pe piaţă un produs cu care puţine publicaţii, chiar şi centrale, puteau concura la capitolul calitate – HUNEDOREANUL.

Dar acum scriu aceste rânduri de acasă şi nu din redacţie. Asta pentru că adevăratul HUNEDOREANUL a fost ucis mişeleşte de părinţii lui. Dar oamenii rămân. Jurnaliştii care înseamnă de fapt HUNEDOREANUL. Am fost ucişi pentru on-line, un produs care nu aduce, încă, profit, care nu formează opinii şi care nu mai poate lupta la fel de puternic pentru cititori. Şi uite aşa, presa adevărată este aruncată pe tuşă şi rămâne doar un ziar galben şi un salut pupincurist.

Dacă cineva îmi va mai spune că presa de astăzi nu valorează doi bani nu prea voi mai putea să-l contrazic, pentru că argumentul meu cel mai puternic a fost răpit dintre oameni şi aruncat în lumea virtuală.