“P-un picior de plai, e-o gaură-n rai” sunt versurile unei cântăreţe necunoscut de celebre referitor la dulcea noastră patrie, la scumpa Românie. Nu are ea dreptate? Ne lăudăm că avem munţi, câmpii, dealuri, lacuri, râuri, pârâuri, mare şi cam toate formele de relief create pe suprafaţa Terrei, dar nu am uitat cumva să menţionăm ceva?
Ceva poate nu atât de important încât să merite menţionat, dar ceva. Toate sunt formate din gunoaie şi prostie umană. Cum dă soarele ieşim cu toţii la iarbă (verde). Mergem cu maşina până unde vrem să poposim, scoatem carnea pentru mici, facem focul, dăm manelele la maxim, râdem, glumim şi apoi…. lăsăm gunoaiele acolo şi mergem acasă să dormim.
Oriunde te uiţi… gunoi. În oraş gunoi, la sat gunoi, la pădure gunoi, pe ape gunoi, în vârful muntelui gunoi, peste tot gunoi, gunoi, gunoi.
Dar nu condamn pe nimeni. Dacă atât ne duce capul şi nu putem mai mult, cine să fie de vină? Suntem o naţie de proşti, care ne distrugem mai repede decât suntem conştienţi că o facem. Ne sinucidem şi mai şi murim ca tâmpiţii cu zâmbetul pe buze…
Ca să trag linie, ne merităm soarta de cretinoizi indubitabili. Din tot ce avea de oferit ţara asta a nimănui a rămas doar un leş devorat, nu de viermi, muşte şi alte cele, ci de gunoaie şi prostie cruntă…
