Vreau altceva

Am ajuns la concluzia că vreau altă viaţă. Una nouă. Altceva. Un cutremur ar fi bine venit. Să mă zguduie, să dărâme totul în jurul meu ca apoi să o pot lua de la capăt. Am fugit de rutină şi am ajuns să mă scufund în ea. De câte ori credeam că fac ceva diferit am constatat că făceam exact acelaşi lucru. Am ajuns să fiu plictisit de mine însumi şi să mă plictisesc de felul în care mă plictisesc de plictiseala din jurul meu. Nici nu ştiu exact ce vreau, dar ştiu că vreau altceva.

Nu ştiu ce vreau, dar ştiu de ce nu mai vreau ce am. M-am săturat să mă conformez normelor. Iar mă trezesc în postura de a face ce urăsc mai mult. Dacă vreau să urlu în mijlocul străzii de ce nu aş face-o? Dacă nu sunt de acord cu tine de ce să te aprob? Dacă vreau să te înjur de ce să te laud? Nu mai vreau să am prieteni doar de dragul de a-i avea şi nu mai vreau să fiu înconjurat de idioţi care vor ca eu să fiu altfel decât sunt. Cred că am ajuns în momentul în care trebuie să trag linie şi să fac o evaluare serioasă. Cine sunt şi ce vreau? Uite două întrebări la care cred că răspunsul ar fi interesant.

Cineva îmi spunea zilele trecute că oamenii fac totul din interes. După lunga discuţie am ajuns să îi dau, parţial, dreptate. Ce ştiu sigur este că dacă tot fac totul din interes măcar să o fac din interesul propriu. Bunul-simţ şi amabilitatea mă caracterizează, dar mă dezavantajază. Mă simt eu inconfortabil cu mine pentru ca alţii să se simtă bine în jurul meu. Nu mai am nevoie de voi. Am nevoie de cei care mă iau aşa cum sunt – dulce-acrişor sau amar până în măduva oaselor.

Unde-i presa?… Acasă!

Unde-i presa?… Acasă!

Am auzit oameni spunând că presa de astăzi este de doi bani. Am

încercat din răsputeri să-i contrazic, să le demonstrez că nu este adevărat.

Nu am vrut să fac asta prin vorbe aruncate în vânt, cau un politician mânjit, în

plină campanie electorală. Nu eu. Nu noi!

Când spun noi mă refer la o mână de jurnalişti dintr-un mic orăşel de

provincie. Noi i-am contrazis pe cei care spuneau că presa adevărată a murit

prin materiale în adevăratul sens al cuvântului. Prin articole obiective şi

puternice.

Cei mai mulţi dintre noi au urmat o serie de traininguri susţinute de

profesionişti pentru a deveni buni, mai buni, cei mai buni. (mulţumesc CJI)

Reuşisem să scoatem pe piaţă un produs cu care puţine publicaţii, chiar şi

centrale, puteau concura la capitolul calitate – HUNEDOREANUL.

Dar acum scriu aceste rânduri de acasă şi nu din redacţie. Asta pentru

că adevăratul HUNEDOREANUL a fost ucis mişeleşte de părinţii lui. Dar

oamenii rămân. Jurnaliştii care înseamnă de fapt HUNEDOREANUL. Am fost

ucişi pentru on-line, un produs care nu aduce, încă, profit, care nu formează

opinii şi care nu mai poate lupta la fel de puternic pentru cititori. Şi uite aşa,

presa adevărată este aruncată pe tuşă şi rămâne doar un ziar galben şi un

salut pupincurist.

Dacă cineva îmi va mai spune că presa de astăzi nu valorează doi bani

nu prea voi mai putea să-l contrazic, pentru că argumentul meu cel mai

puternic a fost răpit dintre oameni şi aruncat în lumea virtuală.

Am auzit oameni spunând că presa de astăzi este de doi bani. Am încercat din răsputeri să-i contrazic, să le demonstrez că nu este adevărat. Nu am vrut să fac asta prin vorbe aruncate în vânt, ca un politician mânjit, în plină campanie electorală. Nu eu. Nu noi!

Când spun noi mă refer la o mână de jurnalişti dintr-un mic orăşel de provincie. Noi i-am contrazis, pe cei care spuneau că presa adevărată a murit, prin materiale în adevăratul sens al cuvântului. Prin articole obiective şi puternice.

Cei mai mulţi dintre noi am urmat o serie de traininguri susţinute de profesionişti pentru a deveni buni, mai buni, cei mai buni. (mulţumesc CJI) Reuşisem să scoatem pe piaţă un produs cu care puţine publicaţii, chiar şi centrale, puteau concura la capitolul calitate – HUNEDOREANUL.

Dar acum scriu aceste rânduri de acasă şi nu din redacţie. Asta pentru că adevăratul HUNEDOREANUL a fost ucis mişeleşte de părinţii lui. Dar oamenii rămân. Jurnaliştii care înseamnă de fapt HUNEDOREANUL. Am fost ucişi pentru on-line, un produs care nu aduce, încă, profit, care nu formează opinii şi care nu mai poate lupta la fel de puternic pentru cititori. Şi uite aşa, presa adevărată este aruncată pe tuşă şi rămâne doar un ziar galben şi un salut pupincurist.

Dacă cineva îmi va mai spune că presa de astăzi nu valorează doi bani nu prea voi mai putea să-l contrazic, pentru că argumentul meu cel mai puternic a fost răpit dintre oameni şi aruncat în lumea virtuală.

Nu ne mai ucideţi aproapele!

Tristeţe, durere şi revoltă. Asta am simţit când am aflat că Raluca s-a ridicat la îngeri. Îngeri la care a plecat şi Florin. Florin şi Raluca au fost ucişi de statul român. Statul român, care îţi flutură un act prin faţa ochilor, îţi spune că îl meriţi, dar nu-l poţi avea, şi apoi te lasă să mori. Moartea i-a răpus chiar dacă au primit o şansă la viaţă. Şansa la viaţă au fost operaţiile în străinătate, care pentru sistemul medical românesc sunt imposibile. Imposibilul a fost făcut posibil de oamenii simpli, care au renunţat la puţinul lor pentru a salva două suflete. Suflete mai mult moarte decât vii. Vii ar fi fost dacă statul le-ar fi întins o mână de ajutor. Ajutorul, spun mai marii ţării, este un formular. Formularul “morţii” E112, aruncat ca praful în ochi. Ochi care privesc cu speranţă foaia de hârtie şi găsesc doar moarte. O moarte lungă şi plină de suferinţă. Suferinţă la care eşti condamnat de propria ţară. Ţară în care nu se poată face la timp o operaţie pe cord, nu se poate salva o fetiţă de leucemie şi nu se extirpează o tumoră pe creier. Creier pe care unii îl au doar pentru a umple golul din cap. Cap pe care guvernanţii îl folosesc doar pentru ei. Ei sunt adevăratul cancer care ne garantează dreptul de a fi morţi. De câţi morţi mai e nevoie pentru ca statul să facă ceva? Ceva care să ne ţină în viaţă sau măcar să ne lase să ne salvăm singuri. Singuri va trebui să facem faţă diagnosticului. “Aveţi gripă. Mai aveţi câteva zile de trăit. Aveţi o şansă, dacă vă operaţi în Uganda, Congo, Tanzania sau Somalia. În România nu se poate. Costă un milion de euro. Succes”. Succes vom putea avea doar când România nu va mai fi o ţară de zombie, când cei pe care i-am pus să ne reprezinte interesele o vor face. Vor face un sistem sanitar care ne va salva de la moarte şi ne va scuti să mai spunem atât de des condoleanţe. Condoleanţe familiei Topor şi familiei Ierulescu.

Poveştile unui culegător de iarbă

Una din nopţile trecute m-a prins în Trenul Foamei, acceleratul care mă aducea de la Cluj spre Deva. Eram însoţit de o prietenă cu care m-am retras într-un compartiment gol şi jegos din ultimul vagon. Discutam diverse lucruri pentru ca timpul să treacă mai uşor şi gandul să-mi zboare de la faptul că am dat zeci de lei pentru nişte condiţii jalnice. La un moment dat, în compartiment intră un bărbat de statură medie, bărbos, cu o sacoşă imensă de rafie şi care se vedea clar că a petrecut ceva vreme într-una dintre crâşmele oraşului din care venea. Era genul de om pe care nu dai doi bani, genul e om la care te uiţi cu dispreţ şi care te face să te retragi cât mai departe în colţul tău, tinându-ţi strâns în mână geanta cu lucrurile mai de valoare. Ceva m-a făcut să intru în vorbă cu el.

Dialogul părea iniţial să nu ducă nicăieri. Părea că vorbeam cu alcoolul, nu cu o persoană. Dar s-a întâmplat ceva. Acea “scursură a societăţii”, cum sunt sigur că este văzut, avea, pe lângă 14 ani de şcoală, şi o şcoală a vieţii. Mi-a povestit că statul nu a făcut nimic pentru el mai bine de 25 de ani. Bântuia prin oraşele din ţară, iar acum mergea spre casă, unde îl aşteptat mama sa de 80 de ani. Existenţa şi-o trăia culegând plante. Iarna culege ferigi şi le vinde florăriilor, mai încolo va culege ciuperci, plante pentru ceai şi te miri ce. Le va vinde şi va trăi de pe o zi pe alta. Îi plăcea însă ce face. Spunea că se simte liber. L-am întrebat ce îl enervează la ţara noastră, iar răspunsul părea să fie ireal. Un răspuns pe care puţini l-ar da în zilele noastre. Spunea că îl scot din sărite manelele, pe care le caracteriza ca o muzică de doi bani cântată de “ăia care nu ştiu ce-i nota muzicală”. Îl supăra că atunci când pornea televizorul vedea cum toate ştirile prezintă scandalul dintre Răduleasca şi fostul ei soţ, cu cine s-a mai culcat cine şi mizeria politicienilor. Aprecia talentul lui Moga, dar spunea că “micul Mozart” nu are nimic în comun cu adevăratul compozitor şi că asta e o jignire la adresa celui care a compus “Don Givanni”. M-a uimit.

Mă întrebam cum de omul ăsta, neîngrijit şi îmbrăcat sărăcăcios, care umblă după ieburi prin păduri poate să gândească aşa. Cunosc oameni cu facultate şi masterate care nu ar fi gândit la fel ci ar spune că “manelele merg la chefuri, chiar dacă au versuri proaste”, “ai văzut că X s-a culcat că ăla şi acum ăla o face curvă” sau chiar “care Mozart? Te referi la Marius Moga?”. Înainte să am ocazia să mai aprofundez discuţia mea cu domnul coleg- de-compartiment, căci nu-i mai reţin numele, trenul intrase deja în Deva. Coborâsem cu oarecare regret că nu am apucat să vorbesc mai multe cu el. Mai erau atâtea întrebări. Cu toate astea, eram fericit să văd că încă mai există oameni care gândesc aşa. Mulţi dintre noi am avea ocazia să învăţăm câte ceva de la oameni de acest gen, dar cine să intre în vorbă cu “boschetaru’ ăla beat”?

Luxul de a fi sărac

Ne-am dorit cu ardoare să intrăm în UE, fără să ştim în ce ne băgăm. Am avut impresia că peste noapte vor răsări autostrăzi, vom primi lefe babane şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi precum în reclamele perfecţioniste din occidentul de dincolo de noi.

Ne-am aruncat cu capul inainte crezând că beneficiile nu cer sacrificii sau măcar munca minimală de a le obţine. Au trecut mai bine de doi ani de când am intrat în Europa Unită şi prea puţine s-au schimbat în bine. Ba mai mult, sărăcia a devenit un lux.

De sute de ani, românul şi-a făcut propria brânză, a băut ţuica făcută din te miri ce şi a fumat ţigarete fără filtre cu denumiri rupte din filmele lui George Lucas. Toate astea şi nu a păţit nimic. Ba chiar era mai sănătos decât noua generaţie de oameni conservaţi cu E-uri.

Acum totul este dat peste cap de dogmele unei congregaţii care conduce bătrânul continent şi care prin anii ‘60 defila nudă prin păduri, cântând la chitară şi fumând marijuana. Brusc, brânza ciobanilor este “creată în spaţii neigenice”, deci trebuie vidată. Costuri mari de producţie, costuri mari pe piaţă. Adio brânză, bună ziua chimicale, conservanţi, coloranţi, arsenic şi cianură.

Ţuica idem, ba chiar riscă să devină o substanţă la fel de interzisă precum mercurul. De ce am bea ceva natural când putem da sute de lei pe o licoare preparată sintetic, dar cu mănuşi.

Cât despre fumat… aici situaţia stă altfel. Orice fumător a înţeles împărţirea spaţiilor pentru a nu deranja vecinul însă ordonanţele UE ajung să facă ceea ce uniunea susţine că urăşte. Discriminează. Fumătorii au rămas brusc fără drepturi şi, colac peste pupăză, trebuie să scoată bani grei pentru a-şi permite una dintre puţinele plăceri din viaţa unui om de rând, care nu are funcţie de conducere şi înghite banii statului pentru propriile nevoi.

Sănătos sau nu, fiecare dintre noi, fumătorii, ştim la ce riscuri ne expunem. Ba chiar am plătit desenele care ne arată ca la proşti ce putem păţi şi ce mod crunt de moarte ne aştepată. De ce trebuie să plătim exagerat un bun legal, care de mii de ani a fost folosit? Că suntem membrii UE şi aşa e şi dincolo.

Luxul de a fi sărac. Asta ne oferă, până acum, o Europă Unită la care am râvnit cu ardoare. Fie că vine vorba de brânză, ţuică sau ţigări, doar boşii se vor mai bucura de aceste plăceri, care până de curând reveneau omului simplu, corect şi muncitor, care nu îşi perimte caviar, whiskey sau trabucuri columbiene. Ce folos dacă trăieşti mult şi fără bucurii? Ce folos să fi în UE dacă nu ai bani nici cât să fi sărac?

Mândru că eşti român?

Uite că se poate să fi şi mândru că eşti român. Ne-o arată hunedoreanul Claudiu Vasilache, care a găsit într-o clipă atâta bănet cât câştiga el într-o lună, dar a rezistat tentaţiei şi I-a dat înapoi mia de euroi pensionarului Italian care o pierduse. Noroc cu oamenii ca el că ne mai spălăm păcatele făcute de alţi conaţionali dincolo de graniţele ţării. După ce am mâncat lebedele din parcuri, după ce am dat în cap pentru un pumn de euro, după ce am violat şi omorât străini la ei acasă, vine un om simplu care trudeşte pentru banii săi şi dă, taman în Italia, o cizmă în fund celor care credeau că toţi românii şi toţi romii sunt în aceeaşi oală.

Era mai simplu pentru Claudiu să ţină mia de euro pentru el. Cu siguranţă, omul nu se lăfăie în bani, cu doi copii în ţară şi o familie în Italia, dar e împăcat cu sine şi fără mustrări de conştiinţă. Chiar el a spus-o. “Eu sunt mândru de mine şi nu am nimic să-mi reproşez”. Bravo lui, dar păcat că nu toţi românii pot spune spune asta. Ceea ce ar trebui să fie un gest reflex, firesc, normal şi instinctiv este privit de majoritatea ca ceva anormal, o nebunie.

Probabil, o parte din vina pentru asta o au tot românii plecaţi să trudească pe dincolo şi care îşi lasă odraslele în grija băiatului mai mare din blocul vecin, iar acestea, după o copilărie trăită pe coclauri, va ajunge să păstreze blestematul ăla de portofel. 

Întrebarea este ce le oferă statul roman ca să fie în stare să dea înapoi portofelul? Îmi vine greu să cred că migrăm peste hotare de bine ce e la noi. Mă îndoiesc că e visul multora să-şi lase familiile, prietenii, viaţa întreagă, să meargă “dincolo” să-şi caute de lucru. Aici nu prea ai nimic de la cei pe care i-ai votat şi pe care i-ai pus sus şi atunci îţi iei lumea-n cap. Iei traista în spate, îţi pupi rudele şi familia de rămas bun şi o iei la pas, sperând că, într-o zi, vei ajunge în situaţia în care vei da şi tu înapoi portofelul.

Specia EMO

Cum recunoşti un EMO?

Un EMO este uşor de recunoscut. Atât de uşor încât nu ai cum să nu îl observi şi să îţi stici toată ziua. Creatura poartă, în general, părul pe un ochi, are dungi, buline, cranii, floricele etc., toate în culori cât mai vii, mai vesele, asta în contrast cu starea lor de spirit (cea pe care vor să o afişeze). Poartă multe insigne şi, de cele mai multe ori, bea pepsi.

Cum se simte un EMO?

Trist, deprimat, supărat pe viaţă, lume, tot ce îl înconjoară (mai puţin pepsi şi insigne). Adeseori este văzut plângând sau suspinând. Nimeni nu a reuşit niciodată să afle motivul, pentru că nimănui nu i-a păsat sau cei care au încercat au fost refuzaţi de EMO pentru că acesta era prea trist să vorbească. Deşi toţi sunt în căutarea lamelor pentru “a pune capăt suferinţei”, plânsul îi împiedică să recurgă la gestul suprem.

Cum poţi omorî un EMO?

Nu recomand nimănui să omoare un EMO (doar dacă ştie că poate scăpa nepedepsit) pentru că nu are rost să îţi murdăreşti cazierul cu puştani de genul lor. Poţi face totuşi ceva. Se ştie că cea mai sigură metodă de a scăpa de un EMO este să îl baţi cu bocancul sau să râzi de el până îl apucă plânsul şi pleacă.

NOTĂ: referitor la intertitlul “Cum poţi omorî un EMO?”, menţionez că acest lucru se poate face în orice mod în care se poate ucide un om sau animal. EMO nu are nici un fel de putere supranaturală, ba chiar este o subspecie a creaturii umane.

Cum vorbeşte un EMO?

Cuvintele pe care EMO le foloseşte cel mai mult sunt “pepsi”, “cool”, “lasă-mă-n pace”, “vreau să mor”, “nu mai am chef” şi altele din aceeaşi categorie. Unul dintre cuvintele cele mai folosite este totuşi “tru”, care este mai mult de un cuvânt pentru ei, este un titlu acordat celor mai adevăraţi EMO.

Claxonezi?! Îţi sparg faţa!!!

Începe să mă amuze din ce în ce mai mult traficul din minunata noastră ţărişoară… sau să mă sperie. Am văzut, plimbându-mă agale prin oraş, o întâmplare care m-a lăsat perplex. O femeie a claxonat pentru că un şmecheraş de cartier cu maşină namber uan îi bloca ieşirea. Atâta a fost…

A ieşit matahala cu gura mare şi înjura de mama focului. Cocoşul doamnei a ieşit intrigat şi încerca să îl acopere pe băiatul nostru ras în cap. Din vorbe, cei doi au trecut la fapte. Nişte pumni, alte cuvinte, încă câţiva pumni şi gata: “te omor, te fac te dreg, te rup, te tai”. Cocoşelul a ascultat sfaturile doamnei disperate şi a intrat, cu botul pe labe în maşină, departe de fiorosul şofer, care, dând cu spatele nervos, a lovit un taximetreu.

Nu cred că mai trebuie menţionat faptul că nici urmă de poliţişti. Doar ei nu vin când ai nevoie, în schimb îţi ard amenzi când te prind cu fapte mici.

Dar să revenim. Pleacă chelul, pleacă taximetrul şi apar oamenii legii. Cocoşel nu vrea să spună ce s-a întâmplat, doamna pleacă tremurând la volan şi poliţiştii… ei bine, fără plângere şi fără numărul cheliosului nu au ce face, deci sunt cu mâinile legate.

Cam aşa decurge o zi în traficul nostru infernal, când, dacă ai norocul să nu îţi rupi maşina în gropi, îţi va rupe altul faţa.

Am şi eu un (dumne)zeu…

Să spun că m-au convins preoţii sau să spun că m-am convins eu? Oricum nu contează… Dar este adevărat… am un… cred în ceva. (Dumne)zeul meu are chiar un chip şi în plus îmi este şi prieten.

Nu este nici înalt, nici scund. Este slab, are părul lung, negru şi creţ. Ochi căprui… Se îmbracă în negru şi îi plac platformele. Ei… aşa e El… mai ciudat. Pe unii îi sperie, pe alţii îi amuză… dar rar lasă pe cineva indiferent.

Şi încă ceva… (dumne)zeul meu are idoli… îi plac şi îi admiră. Cu toate astea, respectă o poruncă: “Eu sunt (dumne)zeul meu şi nu am alţi (dumne)zei în afară de Mine”.

În fugă prin artă

Am stat zilele trecute şi am privit pe geam. Nu am văzut lucruri ieşite din comun. Nu am văzut oameni cu trei capete, nu am văzut ploaie cu sânge, nu am văzut nici măcar un câine şchiop sau un beţiv care se clatină agale către o altă dimensiune…

Dar am văzut ceva… FUGĂ. Da. Chiar asta. Grabă, alergătură, dinamism. Asta am văzut. Tineri cu telefoanele mobile pornite pentru a asculta ultimele hituri, femei cu plase pline (pe jumătate ce-i drept) cu zarzavaturi şi oameni de afaceri la costum cu diplomate în mână. Cu toţii fugeau de mama focului în stânga şi în dreapta…. stresaţi şi gânditori.

Acela a fost momentul când am realizat de ce dracu’ nu mai pot eu să văd un film bun sau să mai am o amărâtă de şansă da a citi o carte bună. Păi cine să le facă? Tipul ăla cu păr gelat, doamna care nu mai ştie ce să gătească sau tipul care se gândeşte la o mega strategie de marketing?

Nu vreau să zic prin asta că nu mai apar cărţi şi filme… cum să nu apară? Problema este chiar că apar prea multe. În trecut aveam “Justine“, “Hamlet“, “Pe aripile vântului“, azi avem “Shoppig la Paris”, “Arta machiajului”, “1.000 de manele de ascultat într-o viaţă”, genul ăsta de chestiuni.

Îmi este dor de morţi… de morţii care ştiau să facă artă… de morţi. Mai vreau să savurez nişte pagini cu litere negre, mai vreau un “California Dreamin’“… Mai vreau…