Nota bene!

Scrisoarea unui nebun mort,

Dacă citeşti aceste rânduri înseamnă că am murit… ce clişeu de căcat pentru o scrisoare care se vrea serioasă. Dar unde rămăsesem? Ah, da, la partea cu muritul. Am murit. De fapt a murit ceva ce vroiai tu să mai trăiască şi pe care nu îl mai regăseşti aşa cum ţi-ai dorit. Dragă cititorule, nu te speria de vei da peste mine pe stradă, într-un bar, pe tren sau undeva prin lumea asta trecătoare. A murit doar acel ceva ce vroiai tu să fie. Semăn cu mine, dar nu sunt eu. Am înebunit undeva între Bachus şi mine, între zeii pe care i-am ucis aşa cum alţii m-au ucis pe mine.

Sunt flatat de importanţa pe care mortul de acum a avut-o pentru mulţi când era viu. Şi orice moarte, spun unii, e dureroasă. E dureroasă pentru că ceva dispare, rămâne un gol, dispare obişnuinţa şi dispare cunoscutul, acea caldă senzaţie că ştim tot. Tot în afară de ceea ce contează cu adevărat. Puţini pot însă să vadă în moarte o naştere. Norocul nebunului mort că au rămas câţiva care reuşesc.

Iisus a murit şi mort a stat trei zile. Apoi a revenit căci celebritatea i se potrivea prea bine în acele vremuri ce ţin până în prezent. Phoenix a murit şi el să renască. Cred ca nişte cuie înfipte în mână, o coroană de spini, o cruce cărată atâta amar de drum, o suliţă între coaste şi o baie în foc te schimbă, cel puţin într-o măsură infimă. Dar o fac. Pietrele au fost aruncate odată cu zarurile. Coroana de spini sunt condamnat să o port pe veci. Crucea am cărat-o, dar am preferat să o lepăd de la mine. Îmi pare ideal să sfârşesc cu toate mădularele undeva. Decât fără o mână mai bine fără cruce. Sulţia a lovit şi ea. Dar focul a fost capătul renaşterii dintr-o moarte ce mă împinge încet, dar sigur, pe tărâmul nebuniei. Şi nu mă sperie. Mă bucură.

Dacă tot este să fiu, şi de această dată, în centrul atenţiei auditoriului (cititorului, după caz), o să profit din plin de cele 15 minute de faimă care îmi sunt acordate. Timpul este însă relativ şi are prostul obicei de a alerga în cerc. Am stat şi m-am gândit preţ de câteva secunde cu ce să îi compar pe cei din jurul meu. Pe cei mai mulţi, a nu generaliza. Gurile lor sunt nimic mai mult decât tabloide. Dacă tot e să fiu blamat, urât şi detestat, pentru ce oare ţin mai mereu „prima pagină”? Viaţa unora pare să se învârtă în jurul unui nebun mort, ce devine mai celebru şi mai puternic cu fiecare înjurătură şi acuză ce i se aruncă în spate. În faţă puţini s-au încumetat. Iar aceste rânduri cred că sunt destul să îl facă nemuritor.

Tristă ipocrizie. Sărmani cu duhul ce alegeţi calea uşoară a trântitului uşii. Pe cel ce nu l-aţi lăsat să trăiască, acum nu îl lăsaţi nici să îşi petreacă moartea. Şi în ciuda a tot, nebunul a rămas lângă voi. O explicaţie e inutilă şi imposibilă. Să fie gelozia în faţa unei vieţi trăite sau doar dureroasa nenorocire că nu mai vrea să sărute picioarele ce l-au lovit de prea multe ori. Până şi câinele îşi poate muşca stăpânul. Până şi pisica poate zgâria credulul ce i se crede stăpân.

Am preferat să privesc zâmbitor micile nimicuri. Am preferat să pun piciorul în prag la lucrurile ce le-am considerat importante. Dacă cineva se va aştepta vreodată să întorc şi celălalt obraz înseamnă că nu a cunoscut nebunul nici când era viu şi sănătos. Cei care doresc să vadă faţa neagră a mortului să continue să arunce cu căcat. Garantat nu o să primească înapoi un zâmbet cald. Ura consumă prea multe resurse. Dacă o nutreşti îndelung. Iar nebunul e destul de sigur pe el că poate distruge tot ce a creat sau a fost creat în jurul lui.

Cu dragoste şi ură,

Nebunul Mort

PS: Pentru cei care se simt incluşi în acest text, partea de final nu reprezintă în niciun fel o ameninţare. E o promisiune!