Nu ne mai ucideţi aproapele!

Tristeţe, durere şi revoltă. Asta am simţit când am aflat că Raluca s-a ridicat la îngeri. Îngeri la care a plecat şi Florin. Florin şi Raluca au fost ucişi de statul român. Statul român, care îţi flutură un act prin faţa ochilor, îţi spune că îl meriţi, dar nu-l poţi avea, şi apoi te lasă să mori. Moartea i-a răpus chiar dacă au primit o şansă la viaţă. Şansa la viaţă au fost operaţiile în străinătate, care pentru sistemul medical românesc sunt imposibile. Imposibilul a fost făcut posibil de oamenii simpli, care au renunţat la puţinul lor pentru a salva două suflete. Suflete mai mult moarte decât vii. Vii ar fi fost dacă statul le-ar fi întins o mână de ajutor. Ajutorul, spun mai marii ţării, este un formular. Formularul “morţii” E112, aruncat ca praful în ochi. Ochi care privesc cu speranţă foaia de hârtie şi găsesc doar moarte. O moarte lungă şi plină de suferinţă. Suferinţă la care eşti condamnat de propria ţară. Ţară în care nu se poată face la timp o operaţie pe cord, nu se poate salva o fetiţă de leucemie şi nu se extirpează o tumoră pe creier. Creier pe care unii îl au doar pentru a umple golul din cap. Cap pe care guvernanţii îl folosesc doar pentru ei. Ei sunt adevăratul cancer care ne garantează dreptul de a fi morţi. De câţi morţi mai e nevoie pentru ca statul să facă ceva? Ceva care să ne ţină în viaţă sau măcar să ne lase să ne salvăm singuri. Singuri va trebui să facem faţă diagnosticului. “Aveţi gripă. Mai aveţi câteva zile de trăit. Aveţi o şansă, dacă vă operaţi în Uganda, Congo, Tanzania sau Somalia. În România nu se poate. Costă un milion de euro. Succes”. Succes vom putea avea doar când România nu va mai fi o ţară de zombie, când cei pe care i-am pus să ne reprezinte interesele o vor face. Vor face un sistem sanitar care ne va salva de la moarte şi ne va scuti să mai spunem atât de des condoleanţe. Condoleanţe familiei Topor şi familiei Ierulescu.