Poveştile unui culegător de iarbă

Una din nopţile trecute m-a prins în Trenul Foamei, acceleratul care mă aducea de la Cluj spre Deva. Eram însoţit de o prietenă cu care m-am retras într-un compartiment gol şi jegos din ultimul vagon. Discutam diverse lucruri pentru ca timpul să treacă mai uşor şi gandul să-mi zboare de la faptul că am dat zeci de lei pentru nişte condiţii jalnice. La un moment dat, în compartiment intră un bărbat de statură medie, bărbos, cu o sacoşă imensă de rafie şi care se vedea clar că a petrecut ceva vreme într-una dintre crâşmele oraşului din care venea. Era genul de om pe care nu dai doi bani, genul e om la care te uiţi cu dispreţ şi care te face să te retragi cât mai departe în colţul tău, tinându-ţi strâns în mână geanta cu lucrurile mai de valoare. Ceva m-a făcut să intru în vorbă cu el.

Dialogul părea iniţial să nu ducă nicăieri. Părea că vorbeam cu alcoolul, nu cu o persoană. Dar s-a întâmplat ceva. Acea “scursură a societăţii”, cum sunt sigur că este văzut, avea, pe lângă 14 ani de şcoală, şi o şcoală a vieţii. Mi-a povestit că statul nu a făcut nimic pentru el mai bine de 25 de ani. Bântuia prin oraşele din ţară, iar acum mergea spre casă, unde îl aşteptat mama sa de 80 de ani. Existenţa şi-o trăia culegând plante. Iarna culege ferigi şi le vinde florăriilor, mai încolo va culege ciuperci, plante pentru ceai şi te miri ce. Le va vinde şi va trăi de pe o zi pe alta. Îi plăcea însă ce face. Spunea că se simte liber. L-am întrebat ce îl enervează la ţara noastră, iar răspunsul părea să fie ireal. Un răspuns pe care puţini l-ar da în zilele noastre. Spunea că îl scot din sărite manelele, pe care le caracteriza ca o muzică de doi bani cântată de “ăia care nu ştiu ce-i nota muzicală”. Îl supăra că atunci când pornea televizorul vedea cum toate ştirile prezintă scandalul dintre Răduleasca şi fostul ei soţ, cu cine s-a mai culcat cine şi mizeria politicienilor. Aprecia talentul lui Moga, dar spunea că “micul Mozart” nu are nimic în comun cu adevăratul compozitor şi că asta e o jignire la adresa celui care a compus “Don Givanni”. M-a uimit.

Mă întrebam cum de omul ăsta, neîngrijit şi îmbrăcat sărăcăcios, care umblă după ieburi prin păduri poate să gândească aşa. Cunosc oameni cu facultate şi masterate care nu ar fi gândit la fel ci ar spune că “manelele merg la chefuri, chiar dacă au versuri proaste”, “ai văzut că X s-a culcat că ăla şi acum ăla o face curvă” sau chiar “care Mozart? Te referi la Marius Moga?”. Înainte să am ocazia să mai aprofundez discuţia mea cu domnul coleg- de-compartiment, căci nu-i mai reţin numele, trenul intrase deja în Deva. Coborâsem cu oarecare regret că nu am apucat să vorbesc mai multe cu el. Mai erau atâtea întrebări. Cu toate astea, eram fericit să văd că încă mai există oameni care gândesc aşa. Mulţi dintre noi am avea ocazia să învăţăm câte ceva de la oameni de acest gen, dar cine să intre în vorbă cu “boschetaru’ ăla beat”?