Nervi de primăvară

Am stat şi m-am gândit la toată chestia asta cu astenia de primăvară. Nu pot să înţeleg de ce acest anotimp are darul de a distruge toţi neuronii şi toată înţelegerea pe care oamenii o au, într-o mai mică sau mai mare măsură.

Acum, eu nu pot spune ce simt alţii sau ce gândesc, pentru că pur şi simplu nu pot şi nici nu dau doi bani pe multe dintre păreri. Eu pot spune doar ce văd şi trăiesc.

Anotimpul florilor face ca mulţi dintre noi să devenim vulcani pe punctul de a erupe. Un mic cuvânt greşit la adresa noastră şi gata… explodăm. Înjurăm, rănim şi distrugem totul în cale, cu sau fără motiv. Problema care se pune este dacă nu cumva asta este natura noastră de animal (anti)social? Nu militez pentru pace sau binele absolut, dar vreau să fiu lăsat în pace dacă nu am greşit cu nimic. Vreau să fiu lăsat în pace să spun ce gândesc, fără să trebuiască să mă gândesc de mii de ori înainte de a o face doar de teama de a nu răni pe cineva. Dacă merită, o voi face!

Pe de cealaltă parte este moda asta a sinuciderilor de primăvară. Cum dă soarele şi două flori, cum devenim toţi filozofi şi dezbatem în minţile noastre înguste probleme complexe privind viaţa şi lumea înconjurătoare, doar să ajungem la punctul de a constata că mai bine punem punct decât să mai trăim aşa.

Întrebare: a te sinucide înseamnă să fi cel mai curajos sau cel mai laş? Uite ăsta subiect să îţi dea de gândit. Ce simplu este să spui AJUNGE şi ce greu este să mergi mai departe. Problema sinuciderii este o problemă diferită, deci să nu deviem de la subiectul nostru.

În spiritul astenic mai am doar o întrebare pentru tine:  astenia de primăvară este reală şi ameninţătoare sau doar o scuză de care ne folosim fie pentru a răni în jur, fie pentru a muri decent. Pentru că lumea va spune “astenia l-a omorât” şi niciodată “s-a mai sinucis un prost”.