Claxonezi?! Îţi sparg faţa!!!

Începe să mă amuze din ce în ce mai mult traficul din minunata noastră ţărişoară… sau să mă sperie. Am văzut, plimbându-mă agale prin oraş, o întâmplare care m-a lăsat perplex. O femeie a claxonat pentru că un şmecheraş de cartier cu maşină namber uan îi bloca ieşirea. Atâta a fost…

A ieşit matahala cu gura mare şi înjura de mama focului. Cocoşul doamnei a ieşit intrigat şi încerca să îl acopere pe băiatul nostru ras în cap. Din vorbe, cei doi au trecut la fapte. Nişte pumni, alte cuvinte, încă câţiva pumni şi gata: “te omor, te fac te dreg, te rup, te tai”. Cocoşelul a ascultat sfaturile doamnei disperate şi a intrat, cu botul pe labe în maşină, departe de fiorosul şofer, care, dând cu spatele nervos, a lovit un taximetreu.

Nu cred că mai trebuie menţionat faptul că nici urmă de poliţişti. Doar ei nu vin când ai nevoie, în schimb îţi ard amenzi când te prind cu fapte mici.

Dar să revenim. Pleacă chelul, pleacă taximetrul şi apar oamenii legii. Cocoşel nu vrea să spună ce s-a întâmplat, doamna pleacă tremurând la volan şi poliţiştii… ei bine, fără plângere şi fără numărul cheliosului nu au ce face, deci sunt cu mâinile legate.

Cam aşa decurge o zi în traficul nostru infernal, când, dacă ai norocul să nu îţi rupi maşina în gropi, îţi va rupe altul faţa.

Nervi de primăvară

Am stat şi m-am gândit la toată chestia asta cu astenia de primăvară. Nu pot să înţeleg de ce acest anotimp are darul de a distruge toţi neuronii şi toată înţelegerea pe care oamenii o au, într-o mai mică sau mai mare măsură.

Acum, eu nu pot spune ce simt alţii sau ce gândesc, pentru că pur şi simplu nu pot şi nici nu dau doi bani pe multe dintre păreri. Eu pot spune doar ce văd şi trăiesc.

Anotimpul florilor face ca mulţi dintre noi să devenim vulcani pe punctul de a erupe. Un mic cuvânt greşit la adresa noastră şi gata… explodăm. Înjurăm, rănim şi distrugem totul în cale, cu sau fără motiv. Problema care se pune este dacă nu cumva asta este natura noastră de animal (anti)social? Nu militez pentru pace sau binele absolut, dar vreau să fiu lăsat în pace dacă nu am greşit cu nimic. Vreau să fiu lăsat în pace să spun ce gândesc, fără să trebuiască să mă gândesc de mii de ori înainte de a o face doar de teama de a nu răni pe cineva. Dacă merită, o voi face!

Pe de cealaltă parte este moda asta a sinuciderilor de primăvară. Cum dă soarele şi două flori, cum devenim toţi filozofi şi dezbatem în minţile noastre înguste probleme complexe privind viaţa şi lumea înconjurătoare, doar să ajungem la punctul de a constata că mai bine punem punct decât să mai trăim aşa.

Întrebare: a te sinucide înseamnă să fi cel mai curajos sau cel mai laş? Uite ăsta subiect să îţi dea de gândit. Ce simplu este să spui AJUNGE şi ce greu este să mergi mai departe. Problema sinuciderii este o problemă diferită, deci să nu deviem de la subiectul nostru.

În spiritul astenic mai am doar o întrebare pentru tine:  astenia de primăvară este reală şi ameninţătoare sau doar o scuză de care ne folosim fie pentru a răni în jur, fie pentru a muri decent. Pentru că lumea va spune “astenia l-a omorât” şi niciodată “s-a mai sinucis un prost”.

Cadavrul unei guri de rai

“P-un picior de plai, e-o gaură-n rai” sunt versurile unei cântăreţe necunoscut de celebre referitor la dulcea noastră patrie, la scumpa Românie. Nu are ea dreptate? Ne lăudăm că avem munţi, câmpii, dealuri, lacuri, râuri, pârâuri, mare şi cam toate formele de relief create pe suprafaţa Terrei, dar nu am uitat cumva să menţionăm ceva?

Ceva poate nu atât de important încât să merite menţionat, dar ceva. Toate sunt formate din gunoaie şi prostie umană. Cum dă soarele ieşim cu toţii la iarbă (verde). Mergem cu maşina până unde vrem să poposim, scoatem carnea pentru mici, facem focul, dăm manelele la maxim, râdem, glumim şi apoi…. lăsăm gunoaiele acolo şi mergem acasă să dormim.

Oriunde te uiţi… gunoi. În oraş gunoi, la sat gunoi, la pădure gunoi, pe ape gunoi, în vârful muntelui gunoi, peste tot gunoi, gunoi, gunoi.

Dar nu condamn pe nimeni. Dacă atât ne duce capul şi nu putem mai mult, cine să fie de vină? Suntem o naţie de proşti, care ne distrugem mai repede decât suntem conştienţi că o facem. Ne sinucidem şi mai şi murim ca tâmpiţii cu zâmbetul pe buze…

Ca să trag linie, ne merităm soarta de cretinoizi indubitabili. Din tot ce avea de oferit ţara asta a nimănui a rămas doar un leş devorat, nu de viermi, muşte şi alte cele, ci de gunoaie şi prostie cruntă…