Unde-i presa?… Acasă!

Unde-i presa?… Acasă!

Am auzit oameni spunând că presa de astăzi este de doi bani. Am

încercat din răsputeri să-i contrazic, să le demonstrez că nu este adevărat.

Nu am vrut să fac asta prin vorbe aruncate în vânt, cau un politician mânjit, în

plină campanie electorală. Nu eu. Nu noi!

Când spun noi mă refer la o mână de jurnalişti dintr-un mic orăşel de

provincie. Noi i-am contrazis pe cei care spuneau că presa adevărată a murit

prin materiale în adevăratul sens al cuvântului. Prin articole obiective şi

puternice.

Cei mai mulţi dintre noi au urmat o serie de traininguri susţinute de

profesionişti pentru a deveni buni, mai buni, cei mai buni. (mulţumesc CJI)

Reuşisem să scoatem pe piaţă un produs cu care puţine publicaţii, chiar şi

centrale, puteau concura la capitolul calitate – HUNEDOREANUL.

Dar acum scriu aceste rânduri de acasă şi nu din redacţie. Asta pentru

că adevăratul HUNEDOREANUL a fost ucis mişeleşte de părinţii lui. Dar

oamenii rămân. Jurnaliştii care înseamnă de fapt HUNEDOREANUL. Am fost

ucişi pentru on-line, un produs care nu aduce, încă, profit, care nu formează

opinii şi care nu mai poate lupta la fel de puternic pentru cititori. Şi uite aşa,

presa adevărată este aruncată pe tuşă şi rămâne doar un ziar galben şi un

salut pupincurist.

Dacă cineva îmi va mai spune că presa de astăzi nu valorează doi bani

nu prea voi mai putea să-l contrazic, pentru că argumentul meu cel mai

puternic a fost răpit dintre oameni şi aruncat în lumea virtuală.

Am auzit oameni spunând că presa de astăzi este de doi bani. Am încercat din răsputeri să-i contrazic, să le demonstrez că nu este adevărat. Nu am vrut să fac asta prin vorbe aruncate în vânt, ca un politician mânjit, în plină campanie electorală. Nu eu. Nu noi!

Când spun noi mă refer la o mână de jurnalişti dintr-un mic orăşel de provincie. Noi i-am contrazis, pe cei care spuneau că presa adevărată a murit, prin materiale în adevăratul sens al cuvântului. Prin articole obiective şi puternice.

Cei mai mulţi dintre noi am urmat o serie de traininguri susţinute de profesionişti pentru a deveni buni, mai buni, cei mai buni. (mulţumesc CJI) Reuşisem să scoatem pe piaţă un produs cu care puţine publicaţii, chiar şi centrale, puteau concura la capitolul calitate – HUNEDOREANUL.

Dar acum scriu aceste rânduri de acasă şi nu din redacţie. Asta pentru că adevăratul HUNEDOREANUL a fost ucis mişeleşte de părinţii lui. Dar oamenii rămân. Jurnaliştii care înseamnă de fapt HUNEDOREANUL. Am fost ucişi pentru on-line, un produs care nu aduce, încă, profit, care nu formează opinii şi care nu mai poate lupta la fel de puternic pentru cititori. Şi uite aşa, presa adevărată este aruncată pe tuşă şi rămâne doar un ziar galben şi un salut pupincurist.

Dacă cineva îmi va mai spune că presa de astăzi nu valorează doi bani nu prea voi mai putea să-l contrazic, pentru că argumentul meu cel mai puternic a fost răpit dintre oameni şi aruncat în lumea virtuală.

Nu ne mai ucideţi aproapele!

Tristeţe, durere şi revoltă. Asta am simţit când am aflat că Raluca s-a ridicat la îngeri. Îngeri la care a plecat şi Florin. Florin şi Raluca au fost ucişi de statul român. Statul român, care îţi flutură un act prin faţa ochilor, îţi spune că îl meriţi, dar nu-l poţi avea, şi apoi te lasă să mori. Moartea i-a răpus chiar dacă au primit o şansă la viaţă. Şansa la viaţă au fost operaţiile în străinătate, care pentru sistemul medical românesc sunt imposibile. Imposibilul a fost făcut posibil de oamenii simpli, care au renunţat la puţinul lor pentru a salva două suflete. Suflete mai mult moarte decât vii. Vii ar fi fost dacă statul le-ar fi întins o mână de ajutor. Ajutorul, spun mai marii ţării, este un formular. Formularul “morţii” E112, aruncat ca praful în ochi. Ochi care privesc cu speranţă foaia de hârtie şi găsesc doar moarte. O moarte lungă şi plină de suferinţă. Suferinţă la care eşti condamnat de propria ţară. Ţară în care nu se poată face la timp o operaţie pe cord, nu se poate salva o fetiţă de leucemie şi nu se extirpează o tumoră pe creier. Creier pe care unii îl au doar pentru a umple golul din cap. Cap pe care guvernanţii îl folosesc doar pentru ei. Ei sunt adevăratul cancer care ne garantează dreptul de a fi morţi. De câţi morţi mai e nevoie pentru ca statul să facă ceva? Ceva care să ne ţină în viaţă sau măcar să ne lase să ne salvăm singuri. Singuri va trebui să facem faţă diagnosticului. “Aveţi gripă. Mai aveţi câteva zile de trăit. Aveţi o şansă, dacă vă operaţi în Uganda, Congo, Tanzania sau Somalia. În România nu se poate. Costă un milion de euro. Succes”. Succes vom putea avea doar când România nu va mai fi o ţară de zombie, când cei pe care i-am pus să ne reprezinte interesele o vor face. Vor face un sistem sanitar care ne va salva de la moarte şi ne va scuti să mai spunem atât de des condoleanţe. Condoleanţe familiei Topor şi familiei Ierulescu.

Poveştile unui culegător de iarbă

Una din nopţile trecute m-a prins în Trenul Foamei, acceleratul care mă aducea de la Cluj spre Deva. Eram însoţit de o prietenă cu care m-am retras într-un compartiment gol şi jegos din ultimul vagon. Discutam diverse lucruri pentru ca timpul să treacă mai uşor şi gandul să-mi zboare de la faptul că am dat zeci de lei pentru nişte condiţii jalnice. La un moment dat, în compartiment intră un bărbat de statură medie, bărbos, cu o sacoşă imensă de rafie şi care se vedea clar că a petrecut ceva vreme într-una dintre crâşmele oraşului din care venea. Era genul de om pe care nu dai doi bani, genul e om la care te uiţi cu dispreţ şi care te face să te retragi cât mai departe în colţul tău, tinându-ţi strâns în mână geanta cu lucrurile mai de valoare. Ceva m-a făcut să intru în vorbă cu el.

Dialogul părea iniţial să nu ducă nicăieri. Părea că vorbeam cu alcoolul, nu cu o persoană. Dar s-a întâmplat ceva. Acea “scursură a societăţii”, cum sunt sigur că este văzut, avea, pe lângă 14 ani de şcoală, şi o şcoală a vieţii. Mi-a povestit că statul nu a făcut nimic pentru el mai bine de 25 de ani. Bântuia prin oraşele din ţară, iar acum mergea spre casă, unde îl aşteptat mama sa de 80 de ani. Existenţa şi-o trăia culegând plante. Iarna culege ferigi şi le vinde florăriilor, mai încolo va culege ciuperci, plante pentru ceai şi te miri ce. Le va vinde şi va trăi de pe o zi pe alta. Îi plăcea însă ce face. Spunea că se simte liber. L-am întrebat ce îl enervează la ţara noastră, iar răspunsul părea să fie ireal. Un răspuns pe care puţini l-ar da în zilele noastre. Spunea că îl scot din sărite manelele, pe care le caracteriza ca o muzică de doi bani cântată de “ăia care nu ştiu ce-i nota muzicală”. Îl supăra că atunci când pornea televizorul vedea cum toate ştirile prezintă scandalul dintre Răduleasca şi fostul ei soţ, cu cine s-a mai culcat cine şi mizeria politicienilor. Aprecia talentul lui Moga, dar spunea că “micul Mozart” nu are nimic în comun cu adevăratul compozitor şi că asta e o jignire la adresa celui care a compus “Don Givanni”. M-a uimit.

Mă întrebam cum de omul ăsta, neîngrijit şi îmbrăcat sărăcăcios, care umblă după ieburi prin păduri poate să gândească aşa. Cunosc oameni cu facultate şi masterate care nu ar fi gândit la fel ci ar spune că “manelele merg la chefuri, chiar dacă au versuri proaste”, “ai văzut că X s-a culcat că ăla şi acum ăla o face curvă” sau chiar “care Mozart? Te referi la Marius Moga?”. Înainte să am ocazia să mai aprofundez discuţia mea cu domnul coleg- de-compartiment, căci nu-i mai reţin numele, trenul intrase deja în Deva. Coborâsem cu oarecare regret că nu am apucat să vorbesc mai multe cu el. Mai erau atâtea întrebări. Cu toate astea, eram fericit să văd că încă mai există oameni care gândesc aşa. Mulţi dintre noi am avea ocazia să învăţăm câte ceva de la oameni de acest gen, dar cine să intre în vorbă cu “boschetaru’ ăla beat”?

Luxul de a fi sărac

Ne-am dorit cu ardoare să intrăm în UE, fără să ştim în ce ne băgăm. Am avut impresia că peste noapte vor răsări autostrăzi, vom primi lefe babane şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi precum în reclamele perfecţioniste din occidentul de dincolo de noi.

Ne-am aruncat cu capul inainte crezând că beneficiile nu cer sacrificii sau măcar munca minimală de a le obţine. Au trecut mai bine de doi ani de când am intrat în Europa Unită şi prea puţine s-au schimbat în bine. Ba mai mult, sărăcia a devenit un lux.

De sute de ani, românul şi-a făcut propria brânză, a băut ţuica făcută din te miri ce şi a fumat ţigarete fără filtre cu denumiri rupte din filmele lui George Lucas. Toate astea şi nu a păţit nimic. Ba chiar era mai sănătos decât noua generaţie de oameni conservaţi cu E-uri.

Acum totul este dat peste cap de dogmele unei congregaţii care conduce bătrânul continent şi care prin anii ‘60 defila nudă prin păduri, cântând la chitară şi fumând marijuana. Brusc, brânza ciobanilor este “creată în spaţii neigenice”, deci trebuie vidată. Costuri mari de producţie, costuri mari pe piaţă. Adio brânză, bună ziua chimicale, conservanţi, coloranţi, arsenic şi cianură.

Ţuica idem, ba chiar riscă să devină o substanţă la fel de interzisă precum mercurul. De ce am bea ceva natural când putem da sute de lei pe o licoare preparată sintetic, dar cu mănuşi.

Cât despre fumat… aici situaţia stă altfel. Orice fumător a înţeles împărţirea spaţiilor pentru a nu deranja vecinul însă ordonanţele UE ajung să facă ceea ce uniunea susţine că urăşte. Discriminează. Fumătorii au rămas brusc fără drepturi şi, colac peste pupăză, trebuie să scoată bani grei pentru a-şi permite una dintre puţinele plăceri din viaţa unui om de rând, care nu are funcţie de conducere şi înghite banii statului pentru propriile nevoi.

Sănătos sau nu, fiecare dintre noi, fumătorii, ştim la ce riscuri ne expunem. Ba chiar am plătit desenele care ne arată ca la proşti ce putem păţi şi ce mod crunt de moarte ne aştepată. De ce trebuie să plătim exagerat un bun legal, care de mii de ani a fost folosit? Că suntem membrii UE şi aşa e şi dincolo.

Luxul de a fi sărac. Asta ne oferă, până acum, o Europă Unită la care am râvnit cu ardoare. Fie că vine vorba de brânză, ţuică sau ţigări, doar boşii se vor mai bucura de aceste plăceri, care până de curând reveneau omului simplu, corect şi muncitor, care nu îşi perimte caviar, whiskey sau trabucuri columbiene. Ce folos dacă trăieşti mult şi fără bucurii? Ce folos să fi în UE dacă nu ai bani nici cât să fi sărac?

Cave românum!

Tocmai când credeam că imaginea pe care românii o au dincolo nu poate ajunge mai terfelită, un hunedorean ne-a arătat cât de mult ne înşelam. Plictisit de închisorile de aici, Ali Majlat a migrat către Regatul Unit, dornic, chipurile, să înveţe carte. Aşa a ajuns să violeze o tânără de 21 de ani “pentru a avea o masă, un acoperiş şi a învăţa engleza” în detenţia britanică. La exact un an după Mailat din Italia, Majlat din Anglia aruncă o pată pe reputaţia, şi aşa fragilă, a românilor din străinătate.

Pe cât de mândru m-a făcut hunedoreanul din Italia care a returnat un portofel plin de bani, pe atât de mult m-a făcut să-mi fie ruşine Majlat din Petrila. Am păşit şi eu de câteva ori peste graniţă şi am cunoscut diferiţi oameni, aparţinând diferitelor culturi. În puţinele cazuri în care am avut curajul să-mi recunosc originile, m-am trezit asaltat cu întrebări ciudate despre România, privită ca un ţinut al fărădelegii, un Est sălbatic. La încercările de a-mi prezenta ţara aşa cum este, interlocutorul era fie mirat, fie stingherit, fie afişa un zâmbet îngândurat şi sceptic. Imaginea lui despre ţara mea a fost deja desenată de hoţi, boschetari, tâlhari, violatori, criminali şi mailaţi. Toţi veniţi din “Romeinia”.

Ne plângem că nu suntem trataţi corect peste hotare şi că drepturile omului ne sunt încălcate, că suntem discriminaţi şi trataţi cu ură de străini. Mai bine ne ţinem gura şi plecăm capul. Dacă perioada Mailat va mai continua, nu va dura mult până când “Fereşte-te de român!” va deveni motto internaţional, frontierele se vor închide pentru noi şi vom fi vânaţi în străinătate precum vrăjitoarele de către Inchiziţie. Şi cine-i de vină? Ei, cei care nu vor decât să trăiască în lumea civilizată pentru care au luptat? Sau noi, cei care ne-am complăcut în Evul Mediu şi acum tânjim la capra vecinului?

Mândru că eşti român?

Uite că se poate să fi şi mândru că eşti român. Ne-o arată hunedoreanul Claudiu Vasilache, care a găsit într-o clipă atâta bănet cât câştiga el într-o lună, dar a rezistat tentaţiei şi I-a dat înapoi mia de euroi pensionarului Italian care o pierduse. Noroc cu oamenii ca el că ne mai spălăm păcatele făcute de alţi conaţionali dincolo de graniţele ţării. După ce am mâncat lebedele din parcuri, după ce am dat în cap pentru un pumn de euro, după ce am violat şi omorât străini la ei acasă, vine un om simplu care trudeşte pentru banii săi şi dă, taman în Italia, o cizmă în fund celor care credeau că toţi românii şi toţi romii sunt în aceeaşi oală.

Era mai simplu pentru Claudiu să ţină mia de euro pentru el. Cu siguranţă, omul nu se lăfăie în bani, cu doi copii în ţară şi o familie în Italia, dar e împăcat cu sine şi fără mustrări de conştiinţă. Chiar el a spus-o. “Eu sunt mândru de mine şi nu am nimic să-mi reproşez”. Bravo lui, dar păcat că nu toţi românii pot spune spune asta. Ceea ce ar trebui să fie un gest reflex, firesc, normal şi instinctiv este privit de majoritatea ca ceva anormal, o nebunie.

Probabil, o parte din vina pentru asta o au tot românii plecaţi să trudească pe dincolo şi care îşi lasă odraslele în grija băiatului mai mare din blocul vecin, iar acestea, după o copilărie trăită pe coclauri, va ajunge să păstreze blestematul ăla de portofel. 

Întrebarea este ce le oferă statul roman ca să fie în stare să dea înapoi portofelul? Îmi vine greu să cred că migrăm peste hotare de bine ce e la noi. Mă îndoiesc că e visul multora să-şi lase familiile, prietenii, viaţa întreagă, să meargă “dincolo” să-şi caute de lucru. Aici nu prea ai nimic de la cei pe care i-ai votat şi pe care i-ai pus sus şi atunci îţi iei lumea-n cap. Iei traista în spate, îţi pupi rudele şi familia de rămas bun şi o iei la pas, sperând că, într-o zi, vei ajunge în situaţia în care vei da şi tu înapoi portofelul.

Specia EMO

Cum recunoşti un EMO?

Un EMO este uşor de recunoscut. Atât de uşor încât nu ai cum să nu îl observi şi să îţi stici toată ziua. Creatura poartă, în general, părul pe un ochi, are dungi, buline, cranii, floricele etc., toate în culori cât mai vii, mai vesele, asta în contrast cu starea lor de spirit (cea pe care vor să o afişeze). Poartă multe insigne şi, de cele mai multe ori, bea pepsi.

Cum se simte un EMO?

Trist, deprimat, supărat pe viaţă, lume, tot ce îl înconjoară (mai puţin pepsi şi insigne). Adeseori este văzut plângând sau suspinând. Nimeni nu a reuşit niciodată să afle motivul, pentru că nimănui nu i-a păsat sau cei care au încercat au fost refuzaţi de EMO pentru că acesta era prea trist să vorbească. Deşi toţi sunt în căutarea lamelor pentru “a pune capăt suferinţei”, plânsul îi împiedică să recurgă la gestul suprem.

Cum poţi omorî un EMO?

Nu recomand nimănui să omoare un EMO (doar dacă ştie că poate scăpa nepedepsit) pentru că nu are rost să îţi murdăreşti cazierul cu puştani de genul lor. Poţi face totuşi ceva. Se ştie că cea mai sigură metodă de a scăpa de un EMO este să îl baţi cu bocancul sau să râzi de el până îl apucă plânsul şi pleacă.

NOTĂ: referitor la intertitlul “Cum poţi omorî un EMO?”, menţionez că acest lucru se poate face în orice mod în care se poate ucide un om sau animal. EMO nu are nici un fel de putere supranaturală, ba chiar este o subspecie a creaturii umane.

Cum vorbeşte un EMO?

Cuvintele pe care EMO le foloseşte cel mai mult sunt “pepsi”, “cool”, “lasă-mă-n pace”, “vreau să mor”, “nu mai am chef” şi altele din aceeaşi categorie. Unul dintre cuvintele cele mai folosite este totuşi “tru”, care este mai mult de un cuvânt pentru ei, este un titlu acordat celor mai adevăraţi EMO.

Claxonezi?! Îţi sparg faţa!!!

Începe să mă amuze din ce în ce mai mult traficul din minunata noastră ţărişoară… sau să mă sperie. Am văzut, plimbându-mă agale prin oraş, o întâmplare care m-a lăsat perplex. O femeie a claxonat pentru că un şmecheraş de cartier cu maşină namber uan îi bloca ieşirea. Atâta a fost…

A ieşit matahala cu gura mare şi înjura de mama focului. Cocoşul doamnei a ieşit intrigat şi încerca să îl acopere pe băiatul nostru ras în cap. Din vorbe, cei doi au trecut la fapte. Nişte pumni, alte cuvinte, încă câţiva pumni şi gata: “te omor, te fac te dreg, te rup, te tai”. Cocoşelul a ascultat sfaturile doamnei disperate şi a intrat, cu botul pe labe în maşină, departe de fiorosul şofer, care, dând cu spatele nervos, a lovit un taximetreu.

Nu cred că mai trebuie menţionat faptul că nici urmă de poliţişti. Doar ei nu vin când ai nevoie, în schimb îţi ard amenzi când te prind cu fapte mici.

Dar să revenim. Pleacă chelul, pleacă taximetrul şi apar oamenii legii. Cocoşel nu vrea să spună ce s-a întâmplat, doamna pleacă tremurând la volan şi poliţiştii… ei bine, fără plângere şi fără numărul cheliosului nu au ce face, deci sunt cu mâinile legate.

Cam aşa decurge o zi în traficul nostru infernal, când, dacă ai norocul să nu îţi rupi maşina în gropi, îţi va rupe altul faţa.

Nervi de primăvară

Am stat şi m-am gândit la toată chestia asta cu astenia de primăvară. Nu pot să înţeleg de ce acest anotimp are darul de a distruge toţi neuronii şi toată înţelegerea pe care oamenii o au, într-o mai mică sau mai mare măsură.

Acum, eu nu pot spune ce simt alţii sau ce gândesc, pentru că pur şi simplu nu pot şi nici nu dau doi bani pe multe dintre păreri. Eu pot spune doar ce văd şi trăiesc.

Anotimpul florilor face ca mulţi dintre noi să devenim vulcani pe punctul de a erupe. Un mic cuvânt greşit la adresa noastră şi gata… explodăm. Înjurăm, rănim şi distrugem totul în cale, cu sau fără motiv. Problema care se pune este dacă nu cumva asta este natura noastră de animal (anti)social? Nu militez pentru pace sau binele absolut, dar vreau să fiu lăsat în pace dacă nu am greşit cu nimic. Vreau să fiu lăsat în pace să spun ce gândesc, fără să trebuiască să mă gândesc de mii de ori înainte de a o face doar de teama de a nu răni pe cineva. Dacă merită, o voi face!

Pe de cealaltă parte este moda asta a sinuciderilor de primăvară. Cum dă soarele şi două flori, cum devenim toţi filozofi şi dezbatem în minţile noastre înguste probleme complexe privind viaţa şi lumea înconjurătoare, doar să ajungem la punctul de a constata că mai bine punem punct decât să mai trăim aşa.

Întrebare: a te sinucide înseamnă să fi cel mai curajos sau cel mai laş? Uite ăsta subiect să îţi dea de gândit. Ce simplu este să spui AJUNGE şi ce greu este să mergi mai departe. Problema sinuciderii este o problemă diferită, deci să nu deviem de la subiectul nostru.

În spiritul astenic mai am doar o întrebare pentru tine:  astenia de primăvară este reală şi ameninţătoare sau doar o scuză de care ne folosim fie pentru a răni în jur, fie pentru a muri decent. Pentru că lumea va spune “astenia l-a omorât” şi niciodată “s-a mai sinucis un prost”.

Cadavrul unei guri de rai

“P-un picior de plai, e-o gaură-n rai” sunt versurile unei cântăreţe necunoscut de celebre referitor la dulcea noastră patrie, la scumpa Românie. Nu are ea dreptate? Ne lăudăm că avem munţi, câmpii, dealuri, lacuri, râuri, pârâuri, mare şi cam toate formele de relief create pe suprafaţa Terrei, dar nu am uitat cumva să menţionăm ceva?

Ceva poate nu atât de important încât să merite menţionat, dar ceva. Toate sunt formate din gunoaie şi prostie umană. Cum dă soarele ieşim cu toţii la iarbă (verde). Mergem cu maşina până unde vrem să poposim, scoatem carnea pentru mici, facem focul, dăm manelele la maxim, râdem, glumim şi apoi…. lăsăm gunoaiele acolo şi mergem acasă să dormim.

Oriunde te uiţi… gunoi. În oraş gunoi, la sat gunoi, la pădure gunoi, pe ape gunoi, în vârful muntelui gunoi, peste tot gunoi, gunoi, gunoi.

Dar nu condamn pe nimeni. Dacă atât ne duce capul şi nu putem mai mult, cine să fie de vină? Suntem o naţie de proşti, care ne distrugem mai repede decât suntem conştienţi că o facem. Ne sinucidem şi mai şi murim ca tâmpiţii cu zâmbetul pe buze…

Ca să trag linie, ne merităm soarta de cretinoizi indubitabili. Din tot ce avea de oferit ţara asta a nimănui a rămas doar un leş devorat, nu de viermi, muşte şi alte cele, ci de gunoaie şi prostie cruntă…