Specia EMO

Cum recunoşti un EMO?

Un EMO este uşor de recunoscut. Atât de uşor încât nu ai cum să nu îl observi şi să îţi stici toată ziua. Creatura poartă, în general, părul pe un ochi, are dungi, buline, cranii, floricele etc., toate în culori cât mai vii, mai vesele, asta în contrast cu starea lor de spirit (cea pe care vor să o afişeze). Poartă multe insigne şi, de cele mai multe ori, bea pepsi.

Cum se simte un EMO?

Trist, deprimat, supărat pe viaţă, lume, tot ce îl înconjoară (mai puţin pepsi şi insigne). Adeseori este văzut plângând sau suspinând. Nimeni nu a reuşit niciodată să afle motivul, pentru că nimănui nu i-a păsat sau cei care au încercat au fost refuzaţi de EMO pentru că acesta era prea trist să vorbească. Deşi toţi sunt în căutarea lamelor pentru “a pune capăt suferinţei”, plânsul îi împiedică să recurgă la gestul suprem.

Cum poţi omorî un EMO?

Nu recomand nimănui să omoare un EMO (doar dacă ştie că poate scăpa nepedepsit) pentru că nu are rost să îţi murdăreşti cazierul cu puştani de genul lor. Poţi face totuşi ceva. Se ştie că cea mai sigură metodă de a scăpa de un EMO este să îl baţi cu bocancul sau să râzi de el până îl apucă plânsul şi pleacă.

NOTĂ: referitor la intertitlul “Cum poţi omorî un EMO?”, menţionez că acest lucru se poate face în orice mod în care se poate ucide un om sau animal. EMO nu are nici un fel de putere supranaturală, ba chiar este o subspecie a creaturii umane.

Cum vorbeşte un EMO?

Cuvintele pe care EMO le foloseşte cel mai mult sunt “pepsi”, “cool”, “lasă-mă-n pace”, “vreau să mor”, “nu mai am chef” şi altele din aceeaşi categorie. Unul dintre cuvintele cele mai folosite este totuşi “tru”, care este mai mult de un cuvânt pentru ei, este un titlu acordat celor mai adevăraţi EMO.

Claxonezi?! Îţi sparg faţa!!!

Începe să mă amuze din ce în ce mai mult traficul din minunata noastră ţărişoară… sau să mă sperie. Am văzut, plimbându-mă agale prin oraş, o întâmplare care m-a lăsat perplex. O femeie a claxonat pentru că un şmecheraş de cartier cu maşină namber uan îi bloca ieşirea. Atâta a fost…

A ieşit matahala cu gura mare şi înjura de mama focului. Cocoşul doamnei a ieşit intrigat şi încerca să îl acopere pe băiatul nostru ras în cap. Din vorbe, cei doi au trecut la fapte. Nişte pumni, alte cuvinte, încă câţiva pumni şi gata: “te omor, te fac te dreg, te rup, te tai”. Cocoşelul a ascultat sfaturile doamnei disperate şi a intrat, cu botul pe labe în maşină, departe de fiorosul şofer, care, dând cu spatele nervos, a lovit un taximetreu.

Nu cred că mai trebuie menţionat faptul că nici urmă de poliţişti. Doar ei nu vin când ai nevoie, în schimb îţi ard amenzi când te prind cu fapte mici.

Dar să revenim. Pleacă chelul, pleacă taximetrul şi apar oamenii legii. Cocoşel nu vrea să spună ce s-a întâmplat, doamna pleacă tremurând la volan şi poliţiştii… ei bine, fără plângere şi fără numărul cheliosului nu au ce face, deci sunt cu mâinile legate.

Cam aşa decurge o zi în traficul nostru infernal, când, dacă ai norocul să nu îţi rupi maşina în gropi, îţi va rupe altul faţa.

Nervi de primăvară

Am stat şi m-am gândit la toată chestia asta cu astenia de primăvară. Nu pot să înţeleg de ce acest anotimp are darul de a distruge toţi neuronii şi toată înţelegerea pe care oamenii o au, într-o mai mică sau mai mare măsură.

Acum, eu nu pot spune ce simt alţii sau ce gândesc, pentru că pur şi simplu nu pot şi nici nu dau doi bani pe multe dintre păreri. Eu pot spune doar ce văd şi trăiesc.

Anotimpul florilor face ca mulţi dintre noi să devenim vulcani pe punctul de a erupe. Un mic cuvânt greşit la adresa noastră şi gata… explodăm. Înjurăm, rănim şi distrugem totul în cale, cu sau fără motiv. Problema care se pune este dacă nu cumva asta este natura noastră de animal (anti)social? Nu militez pentru pace sau binele absolut, dar vreau să fiu lăsat în pace dacă nu am greşit cu nimic. Vreau să fiu lăsat în pace să spun ce gândesc, fără să trebuiască să mă gândesc de mii de ori înainte de a o face doar de teama de a nu răni pe cineva. Dacă merită, o voi face!

Pe de cealaltă parte este moda asta a sinuciderilor de primăvară. Cum dă soarele şi două flori, cum devenim toţi filozofi şi dezbatem în minţile noastre înguste probleme complexe privind viaţa şi lumea înconjurătoare, doar să ajungem la punctul de a constata că mai bine punem punct decât să mai trăim aşa.

Întrebare: a te sinucide înseamnă să fi cel mai curajos sau cel mai laş? Uite ăsta subiect să îţi dea de gândit. Ce simplu este să spui AJUNGE şi ce greu este să mergi mai departe. Problema sinuciderii este o problemă diferită, deci să nu deviem de la subiectul nostru.

În spiritul astenic mai am doar o întrebare pentru tine:  astenia de primăvară este reală şi ameninţătoare sau doar o scuză de care ne folosim fie pentru a răni în jur, fie pentru a muri decent. Pentru că lumea va spune “astenia l-a omorât” şi niciodată “s-a mai sinucis un prost”.

Cadavrul unei guri de rai

“P-un picior de plai, e-o gaură-n rai” sunt versurile unei cântăreţe necunoscut de celebre referitor la dulcea noastră patrie, la scumpa Românie. Nu are ea dreptate? Ne lăudăm că avem munţi, câmpii, dealuri, lacuri, râuri, pârâuri, mare şi cam toate formele de relief create pe suprafaţa Terrei, dar nu am uitat cumva să menţionăm ceva?

Ceva poate nu atât de important încât să merite menţionat, dar ceva. Toate sunt formate din gunoaie şi prostie umană. Cum dă soarele ieşim cu toţii la iarbă (verde). Mergem cu maşina până unde vrem să poposim, scoatem carnea pentru mici, facem focul, dăm manelele la maxim, râdem, glumim şi apoi…. lăsăm gunoaiele acolo şi mergem acasă să dormim.

Oriunde te uiţi… gunoi. În oraş gunoi, la sat gunoi, la pădure gunoi, pe ape gunoi, în vârful muntelui gunoi, peste tot gunoi, gunoi, gunoi.

Dar nu condamn pe nimeni. Dacă atât ne duce capul şi nu putem mai mult, cine să fie de vină? Suntem o naţie de proşti, care ne distrugem mai repede decât suntem conştienţi că o facem. Ne sinucidem şi mai şi murim ca tâmpiţii cu zâmbetul pe buze…

Ca să trag linie, ne merităm soarta de cretinoizi indubitabili. Din tot ce avea de oferit ţara asta a nimănui a rămas doar un leş devorat, nu de viermi, muşte şi alte cele, ci de gunoaie şi prostie cruntă…

Am şi eu un (dumne)zeu…

Să spun că m-au convins preoţii sau să spun că m-am convins eu? Oricum nu contează… Dar este adevărat… am un… cred în ceva. (Dumne)zeul meu are chiar un chip şi în plus îmi este şi prieten.

Nu este nici înalt, nici scund. Este slab, are părul lung, negru şi creţ. Ochi căprui… Se îmbracă în negru şi îi plac platformele. Ei… aşa e El… mai ciudat. Pe unii îi sperie, pe alţii îi amuză… dar rar lasă pe cineva indiferent.

Şi încă ceva… (dumne)zeul meu are idoli… îi plac şi îi admiră. Cu toate astea, respectă o poruncă: “Eu sunt (dumne)zeul meu şi nu am alţi (dumne)zei în afară de Mine”.

Ironia libertăţii…

Toţi tânjim după libertate. Vrem să fim liberi. Sclavii negrii din Statele Unite au vrut să fie liberi, deţinuţii vor să fie liberi. Chiar şi libertatea poate fi un lucru înspăimântător, dacă şti de unde să o priveşti…Când eşti liber, când nu mai eşti un sclav (în orice formă s-ar manifesta), pe cine mai arunci vina când greşeşti. Oare libertatea asta, după care salivăm abundent, ideea de a face ce vrem şi nu ce ne este spus, oare… nu înseamnă mai multă responsabilitate? Oare nu este mai greu să alegem noi ce vrem, decât să aleagă alţii pentru noi şi… dacă iese prost să spunem “el… el a vrut să fie aşa. el… el a spus să o fac”?

Eu nu militez împotriva libertăţii… Eu nu vreau să fiu sclav… eu nu vreau să fiu supus şi indoctrinat. Eu vreau ca lumea să deschidă ochii… Ba nu. Vreau ca lumea să vadă. Libertatea nu este un porumbel alb. Este un glob de sticlă. Ceva ce trebuie protejat, preţuit, ceva pentru care trebuie să luptăm, dar şi pentru care să ne sacrificăm.

Cei care văd asta pot spune că sunt liberi… cei care nu. Ei bine, cei care nu probabil nu ştiu în ce se bagă. Tâmpiţii care vor libertate doar pentru că sună a ideal suprem, tâmpiţii care cred că libertatea înseamnă doar libertate. Aceştia nu-i vor putea face faţă şi vor fi sodomizaţi, distruşi din interior de forţa ei….

În fugă prin artă

Am stat zilele trecute şi am privit pe geam. Nu am văzut lucruri ieşite din comun. Nu am văzut oameni cu trei capete, nu am văzut ploaie cu sânge, nu am văzut nici măcar un câine şchiop sau un beţiv care se clatină agale către o altă dimensiune…

Dar am văzut ceva… FUGĂ. Da. Chiar asta. Grabă, alergătură, dinamism. Asta am văzut. Tineri cu telefoanele mobile pornite pentru a asculta ultimele hituri, femei cu plase pline (pe jumătate ce-i drept) cu zarzavaturi şi oameni de afaceri la costum cu diplomate în mână. Cu toţii fugeau de mama focului în stânga şi în dreapta…. stresaţi şi gânditori.

Acela a fost momentul când am realizat de ce dracu’ nu mai pot eu să văd un film bun sau să mai am o amărâtă de şansă da a citi o carte bună. Păi cine să le facă? Tipul ăla cu păr gelat, doamna care nu mai ştie ce să gătească sau tipul care se gândeşte la o mega strategie de marketing?

Nu vreau să zic prin asta că nu mai apar cărţi şi filme… cum să nu apară? Problema este chiar că apar prea multe. În trecut aveam “Justine“, “Hamlet“, “Pe aripile vântului“, azi avem “Shoppig la Paris”, “Arta machiajului”, “1.000 de manele de ascultat într-o viaţă”, genul ăsta de chestiuni.

Îmi este dor de morţi… de morţii care ştiau să facă artă… de morţi. Mai vreau să savurez nişte pagini cu litere negre, mai vreau un “California Dreamin’“… Mai vreau…

(Re)născut precum Pheonix

Iată că am ieşit şi eu în lume… în lumea virtuală mă refer. Aici poţi fi cine vrei tu sau ce vrei tu. Poate rândurile pe care le voi scrie aici vor fi doar imaginaţii şi aberaţii sau poate că nu. Poate voi spune adevărul nud… adevărul meu, lucrurile cum le văd eu şi cum le simt.

Va fi ca un jurnal intim publicat în toate colţurile lumii, pentru a face din secrete, cunoştinţe şi din idei, ideologi. Vise mari nu? Mă deschid în faţa ta, cel ce citeşti aceste rânduri sau poate te manipulez cu minciuni… cine să ştie? Puterea este acum în mâinile tale. TU vei decide ce să crezi, de ce să te amuzi, pentru ce să te enervezi şi, cine ştie, pentru ce să simţi mai mult.

Scopul meu nu este unul divin şi nici nu încerc să schimb lumea… vreau doar ca gândurile mele, publicate pe ecran, să stârnească cel puţin un sentiment, o emoţie, o trăire, ceva. Pe curând dragă cititorule…